"Să nu îngăduim iarăşi lanţuri în jurul adevărului!" MAINE, VA FI RANDUL TAU !

Pe Domnul Profesor Doctor Dan Tudor Vuza il consider un idealist. Un visator la societatea perfecta, utopica! Un luptator cu sistemul cu adevarat ticalosit. Care nu are sanse sa i se faca dreptate. Nu acum, nu aici, nu cu actualul sistem in functiune!

Să nu îngăduim iarăşi lanţuri în jurul adevărului

"Acum aproape 20 de ani, martirii îşi dădeau viaţa pentru ca adevărul să fie liber, iar noi să fim liberi împreună cu el.
Este adevărul mai liber azi, decât în zilele de atunci când ne era sete şi dor de adevăr?
Părintele meu, George Pavel Vuza, a deţinut un înalt post de demnitar în cadrul magistraturii române, în perioada 1954 – 1958, de pe această poziţie contribuind la organizarea instituţiei procuraturii civile în calitate de organ în slujba societăţii şi nu a forţelor represive, aşa cum avea să devină ulterior. În mai multe rânduri dânsul s-a situat de partea deţinuţilor politici şi a martirilor din închisori, prin aceea că a demascat, în rapoarte trimise la cel mai înalt nivel al conducerii politice, măsurile abuzive la care erau supuşi deţinuţii şi a cerut încetarea politicii de exterminare practicată de organele ministerului de interne. Pentru îndrăzneala sa a fost exclus din funcţie şi trimis la „munca de jos”, rămânând totodată şi cu sănătatea şubrezită de pe urma numeroaselor confruntări pe care le-a avut cu forţa politică atunci când a luat apărarea celor nevinovaţi. Faptele sale sunt consemnate în volumul cu caracter memorialistic Însemnările unui procuror, apărut la Editura Vremea în 2008 sub îngrijirea subsemnatului.
Cu timpul, problemele de sănătate s-au complicat, determinând declanşarea unui infarct cardiac, chiar în ziua de Crăciun a anului 1984, ca urmare a frigului instaurat din ordin dictatorial în biroul unde lucra. Condiţia agravându-se de-a lungul anilor, în ultima zi a lunii ianuarie 2003 a fost transportat împotriva voinţei familiei la o unitate medicală de stat, unde a încetat din viaţă peste 10 ore, în condiţii rămase neclare pentru familie până în ziua de azi.
Din acel moment a început bătălia mea cu sistemul medical din România.
La adăpostul unei legi numite impropriu „a drepturilor pacientului”, legea 46/2003, sistemul medical din România a decretat că toate informaţiile privitoare la diagnostice, analize şi tratamente consemnate în dosarul medical sunt „confidenţiale”, a se citi secrete, pentru orice persoană diferită de pacientul însuşi, prin urmare secrete chiar şi pentru membrii familiei pacientului care a încetat din viaţă. Necunoscând adevărul, membrii familiei nu au nici posibilitatea de a se convinge dacă s-a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru pacient sau dacă, dimpotrivă, încetarea din viaţă a survenit ca urmare a neglijenţelor sau erorilor.
Această situaţie este în vădit contrast atât cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) formulate în Declaraţia asupra promovării drepturilor pacienţilor în Europa, cât şi cu situaţia din alte ţări din Europa şi America. Declaraţia OMS prevede dreptul pacientului de a avea acces la conţinutul integral al dosarului său medical, inclusiv la datele tehnice, dreptul în discuţie putând fi exercitat prin reprezentanţii legali atunci când pacientul nu şi-l poate exercita personal, în particular atunci când nu se mai află în viaţă.
Am investigat personal cazul Slovaciei, Ungariei, Republicii Moldova şi al unor state americane, constatând că legile acestor ţări garantează dreptul familei de a avea acces la dosarul medical al pacientului defunct. În toate ţările amintite, confidenţialitatea datelor medicale este înţeleasă în sensul protejării datelor personale ale pacientului împotriva celor ce nu sunt îndreptăţiţi de a avea acces la aceste date, ceea ce însă nu exclude dreptul familiei de a afla adevărul despre un pacient defunct. În România, confidenţialitatea se întoarce împotriva familiei pacientului.
Toate memoriile adresate organelor de stat, respectiv Administraţiei Prezidenţiale, Academiei Române, Ministerului Sănătaţii şi unităţii medicale direct implicate, nu au schimbat cu nimic situaţia până în ziua de azi. La şase ani de când a fost despărţit de familie, încă ni se refuză cu îndârjire accesul la documentele medicale în care este consemnat adevărul despre ultimele clipe printre cei vii ale părintelui meu. Măcar pentru faptul că maladia care i-a pus capăt vieţii a fost provocată, în ultimă instanţă, de comunism, dacă nu pentru întreaga sa luptă împotriva abuzurilor dictaturii, era uman şi etic să ni se acorde nouă, familiei sale, dreptul de a afla adevărul despre ultimele clipe ale celui ce ne-a fost soţ şi părinte.
Mai mult, în refuzul categoric primit din partea unităţii medicale, se precizează că pacienţii înşişi au dreptul de a primi în momentul externării doar un rezumat al dosarului medical şi nicidecum nu au acces la totalitatea datelor din acel dosar. Prin aceasta, România contrazice în mod direct recomandarea OMS cu privire la dreptul pacientului de a avea acces la întregul conţinut al propriul dosar, inclusiv la datele tehnice. România merge din nou, ca şi în alte prilejuri, împotriva Europei.
Prin încrâncenarea cu care ascunde adevărul faţă de membrii familiei, prin înverşunarea cu care, în numeroase publicaţii, ordonă membrilor săi a păzi cu străşnicie secretul faţă de cei îndreptăţiţi să afle adevărul, sistemul medical din România s-a separat de societatea civilă, constituindu-se într-o armată albă, adică o putere paramilitară care s-a autosituat deasupra societăţii şi în afara oricărei datorii de a da seamă.
Se ridică atunci întrebarea: cine are interes ca în România, familia pacientului defunct să rămână neîmpăcată pentru totdeauna, având, în lipsa cunoaşterii adevărului, gândul măcinat de suspiciunea că poate cel iubit al lor ar fi scăpat dacă ar fi ajuns la altă unitate medicală? Într-o ţară ce se vrea creştină, cine îşi permite să calce peste dreptul sacru al fiului de a afla adevărul despre ultimele clipe ale părintelui? Într-o ţară în care martirii s-au jertfit pentru ca adevărul să fie liber, cine îşi permite să pună din nou lanţuri în jurul adevărului? „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Cine are interes să ascundă adevărul, pe care însuşi Mântuitorul ne îndeamnă să-l căutăm şi să-l preţuim?
Răspunsul nu poate fi decât unul: sunt aceia care vor să croiască tiparul unui om nou, potrivit acestor vremuri împietrite. Al unui om cu sufletul de piatră, căruia să nu-i pese dacă strămoşii lui azi sunt iar mâine dispar în spatele uşilor armatei albe, sau dacă satul copilăriei lui azi este iar mâine dispare sub roţile buldozerelor, sau dacă ţara lui azi este iar mâine devine obiectul tranzacţiei unor afacerişti globali; să accepte pierderea fără păreri de rău şi mai ales fără întrebări şi să fie în stare să şteargă totul cu buretele uitării pentru a se întoarce cât mai grabnic la rolul de rotiţă ce i-a fost atribuit în cadrul mecanismului social. Sunt aceia care vor să taie legăturile între generaţii, distrugând unitatea familiei şi prin aceasta punând-o în pericol şi pe cea a neamului. Sunt aceia care vor să ucidă până şi bruma de spiritualitate, manifestată prin purtarea de grijă faţă de părinţi şi strămoşi, care a mai rămas în omul cel secătuit. Sunt aceia care vor să substituie adevărul cu uitarea. Sunt aceia care vor să instaureze controlul total asupra individului.
Este trist şi îngrijorător de constatat că, după 19 ani de învăţare a democraţiei, poporul român încă nu-şi cunoaşte drepturile şi nu se luptă pentru apărarea lor. Am avut prilejul să constat personal că de existenţa interdicţiei decretate prin legea 46/2003 nu au cunoştinţă nici membrii societăţii civile şi nici unii dintre politicieni. „Cum, eu n-am voie să aflu adevărul despre ultimele clipe ale părintelui meu?” – aceasta a fost în general reacţia celui căruia i-am adus la cunoştinţă respectiva interdicţie. Dar indignarea nu trece de pragul individual. Conştiinţa colectivă doarme şi de aceea este uşor manipulabilă. Aşa se face că tiptil, profitând de nepăsarea generală, sistemul medical a reuşit trecerea prin parlament a unei legi prin care şi-a construit o fortăreaţă practic inatacabilă. În mod ironic, la baza proiectului legii a stat chiar declaraţia OMS, din care s-au copiat pasaje întregi cuvânt cu cuvânt. Au fost însă eliminate sau răstălmăcite pasajele care nu conveneau armatei albe, astfel că atât termenul „dosar medical” cât şi referirile la reprezentanţii legali ai pacientului, care ar fi fost obligatorii atunci când se discută despre drepturi şi exercitarea lor, nu au apărut în textul definitiv al legii.
În România, dorinţa unui fiu de a înţelege adevărul medical, de natură ştiinţifică, despre un părinte este asimilată unui atentat la confidenţialitate, unei fapte rele, contrară legii. Raporturile de înţelegere reciprocă şi conlucrare care ar trebui să se stabilească între sistemul medical, pacient şi familie sunt înlocuite de duritatea seacă a relaţiilor dintre furnizori şi consumatori de servicii medicale. O societate golită de valori umane impune locuitorilor României sloganul „Consumă şi taci”. Are „consumatorul de servicii medicale” posibilitatea de a-şi face auzită vocea atunci când se elaborează politicile în domeniul sănătăţii? Declaraţia OMS prevede dreptul colectiv al pacienţilor de a fi reprezentaţi în fiecare nivel al sistemului medical, pentru a putea participa atât în activităţile de planificare cât şi în cele de evaluare a calităţii serviciilor. „Ar fi un haos, ar veni fiecare om, fiecare pacient după stradă să participe în mod neorganizat la elaborarea programelor”, a exclamat indignat un reprezentant al sistemului medical, în timpul dezbaterilor parlamentare. Şi aşa a dispărut orice deschidere către dialog din textul legii „drepturilor pacientului”. Conform legii, respectarea acestor drepturi este evaluată nu de cei ce ar trebui să le exercite şi să le apere, ci de „autorităţile sanitare”,. Armata albă se evaluează pe sine. Armata albă ordonă, pacienţii se supun.
Atât din rândurile organizaţiilor civice, cât şi ale bisericii, se ridică tot mai multe voci care atenţionează asupra pericolelor folosirii cipurilor împotriva omului. Dar este tulburător a constata că până şi glasurile conştiinţei treze din România nu iau în seamă complotul împotriva adevărului patronat de armata albă, la fel de dătător de fiori ca şi cel al cipurilor. Dosarul medical electronic – şi el candidat pentru un cip – va avea, conform unei publicaţii a sistemului medical (Dosarul electronic de sănătate, Medic.ro 14, 5, 2005), două secţiuni cu drepturi de acces diferite, respectiv una pentru sistemul medical şi alta pentru pacient. Publicaţia ne înştiinţează că în această din urmă zonă, desigur nu vor fi incluse detalii tehnice pe care pacientul nu le cunoaşte şi nu le poate interpreta. Cu alte cuvinte, în faţa armatei albe suntem cu toţii o masă omogenă de proşti manipulabili care, desigur, nu suntem capabili să cunoaştem şi să interpretăm. E necesar ca altul să gândească şi să interpreteze pentru noi. Acel altul nu poate fi decât Big Brother, iar sistemul medical din România aspiră la statutul de Big Brother. E cazul să reamintesc aici că recomandările OMS pentru Europa prevăd accesul pacientului la conţinutul integral al dosarului, inclusiv la datele tehnice. Până şi în intenţiile de viitor, România se opune Europei.
Cine nu se ştie vinovat, nu are de ce să se ascundă.
Ascunzând cu atâta osârdie adevărul, armata albă arată că se ştie vinovată. Vinovată de un complot pe care îl pregăteşte împotriva noastră. Am fost cu toţii martori la controversatele campanii de vaccinări obligatorii, iar veşti alarmante ne atenţionează ca acestea se vor repeta. Ce va mai urma? Poate controale medicale obligatorii urmate de internări obligatorii, prilej minunat pentru experimente şi prelevări. Sau controlul total asupra alimentelor, care vor fi drămuite sau otrăvite, după caz; nimeni nu va mai putea mânca sau bea decât cele încuviinţate de armata albă, pentru „binele nostru”.
Ce garanţie am eu că intenţiile lor sunt bune atunci când vor veni cu vaccinările asupra noastră? De unde ştiu că nu-mi vor face şi mie rău aşa cum au făcut poate rău părintelui, câtă vreme ei continuă să ascundă adevărul despre ultimele lui clipe printre cei vii?
Invit pe stimaţii cititori să reflecteze şi asupra argumentelor pe care le-am expus mai pe larg în articolul Familia pacientului, între dreptul la adevăr şi secretul medical, publicat în Revista Română de Bioetică, 4, 3, 2006. Totodată le adresez rugămintea de a nu trece cu vederea aceast semnal, în fapt o chemare către naţia română la trezire şi veghere, pentru a nu îngădui unei caste care a prins acum gustul puterilor pământene să ne întunce minţile şi sufletele prin falsificarea şi ascunderea adevărului despre părinţi, copii şi strămoşi. În lipsa cunoaşterii adevărului se instalează frica – frica de a întreba, frica de a lua o decizie, frica de a trage la răspundere dacă e cazul. Azi frica de organele sistemul medical, mâine frica de organele statului. Iar când frica s-a consumat şi ea, urmează somnul raţiunii şi al naţiunii, cel lung şi fără margini. De aici şi până la controlul total nu mai e decât un pas.
George Pavel Vuza şi luptătorii din decembrie au ales calea către adevăr. Alţii preferă să consume şi să tacă.
Alegerea este a noastră."


Prof. Dr. Dan Tudor Vuza